Sofismele argumentării

    “Logica”, de la cuvântul grecesc logos, este știința raționării sau judecății corecte. Ea oferă instrumentele pentru analiza formei și conținutului argumentelor. Logica urmărește legătura dintre premise și concluzii, și ne ajută să stabilim dacă judecata noastră este dreaptă sau strâmbă. Disciplinele gândirii logice devin repede un lucru al trecutului, o relicvă a educației clasice. Sentimentele, emoțiile și retorica sunt cel mai adesea baza de apel la ceea ce se consideră "rațiune" în ziua de astăzi. Dacă trebuie să “împărțim corect Cuvântul adevărului”, atunci este necesar să învățăm să gândim corect (2 Tim. 2:15).

    Una dintre cele mai bune căi de a înțelege și aplica elementele logicii este să ne familiarizăm cu falsurile care pot apărea în argumentare. Falsuri care pot fi intenționate sau neintenționate.

    Evaluarea validității argumentelor îmbrăcate în limbajul obișnuit se aseamănă diagnosticării sistemului osos. Radiologia permite fotografierea oaselor sub straturile de carne. Logica ne ajută să examinăm scheletul argumentelor dincolo de limbajul care le exprimă.

    Erorile intenționate în argumentare sunt cunoscute în logică ca sofisme. Acestea sunt raționamente aparent corecte, dar în realitate greșite. Unele sofisme au fost remarcate încă din antichitate, dar au fost redescoperite și denumite în latină în evul mediu și în perioada renașterii. Exegeza biblică implică demonstrația și argumentarea și astfel este un teren unde apologeții diferitelor puncte de vedere ar putea fi tentați să folosească sofisme. Întrucât sofismele sunt niște falsuri logice, dezbaterea biblică este ultimul loc unde am dori să fie întâlnite. Astfel ar trebui să fim în gardă referitor la acestea. Adevărul biblic trebuie expus cu onestitate intelectuală.

 

    În cele ce urmează sunt descrise cele mai cunoscute 'erori intenționate în argumentare' sau sofisme.

 

 

Sofisme de relevanță

 

    Sofismele de relevanță nu oferă motive valide pentru a accepta ca adevărate concluziile lor. Deși sunt destinate să-i convingă pe toți, numai cei neatenți, predispuși sau creduli sunt de obicei impresionați de apelurile lor nelogice. Va fi util să analizăm structura, să dăm exemple și să indicăm motivul invalidității pentru fiecare în parte.

 

  Lupta cu "omul de paie"

    Acesta este probabil cel mai mare fals logic. Este ușor să  lupți cu ceva ce nu este real și deci nu ripostează. Situația apare atunci când poziția adversarului este reprezentată greșit cu scopul de a o face mai ușor de combătut. Acest sofism este foarte greu de evitat, și astfel scoate în evidență nevoia de dialog cu cei cu care suntem în antagonism. Chiar dacă nu putem fi de acord, putem cel puțin să vizualizăm fiecare corect poziția celuilalt și să o combatem corect. Aceasta înseamnă onestitate intelectuală.

u  Adversarii politici ai lui Isus s-au angajat în acest fals logic când l-au acuzat că ar fi amenințat cu distrugerea templului. Acuzația viza să pună poporul evreu împotriva lui, deoarece recomandarea de a distruge templul era evident o ofensă scandaloasă conform Scripturilor Ebraice. Dacă le-ar fi păsat să afle ce a înțeles el de fapt, ar fi putut întreba.

u  Același fals logic apare atunci când importanța este deplasată pe lucruri secundare. De exemplu, discutând în exces despre locul numelui divin (IHVH) în NT și faptul că ar fi putut fi scos din copiile manuscriselor inițiale, se ascunde realitatea că nu apare cu aceeași frecvență ca în VT, că există puține apariții credibile în afara citatelor directe și că Isus și apostolii nu au luat poziție împotriva tradiției iudaice referitoare la "ascunderea" numelui.

u  În dezbaterea trinitariană, la argumentul că Isus nu este Dumnezeu, se replică uneori cu dovezi că Isus nu a fost un om obișnuit. Se argumentează că el a dispus de puteri și cunoștințe supranaturale și că acestea ar dovedi divinitatea lui. Aceasta însă este o luptă cu un "om de paie", pentru că este ușor de combătut afirmația că Isus a fost un om ca toți ceilalți. Biblia arată că el a fost deosebit, fiind uns cu spirit sfânt. În cursul serviciului său a făcut fapte de putere mai mult decât oricare alt om. Iar după moartea sa a fost înviat la viață nemuritoare și a fost înălțat într-o poziție superioară îngerilor.

    De ce folosesc unii acest sofism? Un motiv este fragilitatea argumentelor proprii. Nesiguranța îi tentează să construiască un adversar "de paie" prin reprezentarea convenabilă a afirmațiilor oponentului. Dar dacă pot câștiga numai "alterând" poziția și aserțiunile celuilalt, în mod sigur nu-și iubesc aproapele și nu fac un serviciu adevărului.

 

  Argumentul forței

Crede ce-ți spun sau dacă nu...

    Argumentum ad baculum este numele latin al "argumentului" care apelează la forță mai degrabă decât la rațiune sau dovezi. Acesta a fost și este un fals logic folosit fără perdea în istorie de către autoritățile laice și religioase. Evreii care își mărturiseau deschis credința în Isus erau amenințați de conducătorii religioși cu excomunicarea, iar mai târziu creștinii au fost persecutați și martirizați. Un exemplu din Fapte 4:16-19:

●  "Este știut de toți locuitorii Ierusalimului că prin ei [Petru și Ioan] s-a făcut o minune evidentă, pe care n-o putem tăgădui".

●  "Dar ca să nu se răspândească vestea aceasta mai departe în popor, să-i amenințăm și să le poruncim să nu mai vorbească nimănui în Numele acesta".

    Biserica creștină de mai târziu (catolicii și ulterior unele mișcări protestante) și-a impus și ea dogmele cu ajutorul forței. Inchiziția este un exemplu bine cunoscut. Liderii cultici de astăzi își controlează membrii prin intimidare și pedepse. Unele organizații extremiste încearcă să se facă ascultate prin terorism.

    Lucrurile se petrec așa ca și în relațiile de zi cu zi dintre copii. Fratele mai mic zice celui mare: "Dă-mi și mie jucăria; tu te-ai jucat atâta cu ea". Răspunsul care se aude: “Nu! Asta-i a mea”. Cel mic aduce un argument care i-ar da dreptul să se joace și el: "Dar e și a mea. Nu știi ce-au zis mama și tata când ne-au cumpărat-o?” Fratele mai mare trage jucăria mai aproape de el și nu spune nimic. Cel mic se gândește la un argument costisitor și spune: “Dă-mi-o numai acuma și apoi nu ți-o mai cer". Din nou răspunsul este: "Nu! Este a mea!" Epuizând argumentele și lucrurile de oferit în schimb, copilul cedează și pleacă. În această interacțiune se ascunde un adevăr esențial: În absența rațiunii și adevărului, forța brută predomină.

    În fiecare zi, infractori de orice fel rămân fără argumente în concurența cinstită sub tutela legii și decid să obțină ce doresc prin forță, amenințare sau intimidare. Violența începe acolo unde se termină argumentele! Acest fals logic este săvârșit de obicei de cei care au eșuat să-i convingă pe alții prin alte mijloace și cărora nu le rămâne decâ forța sau amenințarea cu forța pentru a obține acceptarea poziției lor.

 

  Argumentul mulțimii (ad populum)

    Acest sofism implică apelarea la "popor" mai degrabă decât la rațiune. Acordul la concluzie este câștigat nu prin oferirea de argumente valide, ci prin stârnirea sentimentelor mulțimii. În viața  modernă, propagandiștii, demagogii, politicienii și cei ce se ocupă de reclame fac mereu acest tip de apel. Dacă “oricine" crede sau face un lucru, sau adeziunea este "majoritară", acel lucru trebuie să fie corect. Este un fapt dovedit însă în istorie că ideile populare s-au dovedit adesea eronate.

    Și inversul este valabil: minoritatea nu are întotdeauna dreptate, numai pentru că gândește diferit. Astfel că numărul celor care cred un anumit lucru nu este relevant pentru adevărul sau falsitatea lui. Singurele lucruri relevante sunt dovezile.

    Popularitatea sofismului ad populum poate fi atribuită spiritului de turmă. Oamenii au tendința să se strângă în jurul a ceea ce este confortabil și familiar. În sufletul lor rezidă nevoia de a fi "ca ceilalți" și aceasta îi face să accepte tirania culturii și înțelepciunii convenționale. Cât de puțini sunt cei care au încredere în integritatea propriei conștiințe și judecăți când acestea sunt nepopulare!

u  Argintarul Demetrius, s-a folosit de sofismul ad populum când a încercat să apere cultul Dianei efesenilor în fața amenințării creștinismului (Fap. 19:24-28). Argumentul lui, care trebuia să justifice persecuția, a fost că zeița "este cinstită în toată Asia și în toată lumea".

u  Vechiul Testament conține de asemenea exemple relevante ale acestui fals logic care apelează la numărul mare mai degrabă decât la rațiune. Solul care se dusese să cheme pe Mica, i-a vorbit așa: "Iată că prorocii, într-un glas, prorocesc bine împăratului; te rog să fie și cuvântul tău ca al fiecăruia dintre ei! Vestește-i bine!" Mica a răspuns: "Viu este DOMNUL că voi vesti ce-mi va spune DOMNUL" (1 Reg. 22:13, 14). Mica i-a spus regelui Iosafat că va muri în luptă și armata lui va fi învinsă, ceea ce s-a și întâmplat. Patru sute de "profeți" au vorbit în favoarea regelui împotriva unuia care a spus adevărul.

    Dacă toată lumea vorbește la unison, dar contrazice adevărul, acesta nu este alterat. A fi impresionat de numere sau popularitate mai mult decât de adevăr, înseamnă a gândi ilogic. Iată și alte exemple:

Isus a fost "adevărul” (Ioan 14:6), și totuși a murit părăsit de toți.

Apostolul Pavel a scris că 'toți care sunt în Asia l-au părăsit' (2 Tim. 1:15).

Profetul Ilie s-a plâns că 'a rămas numai el singur' (1 Reg. 19:14).

    În căutarea adevărului ajungem uneori pe cărări solitare. Ne-am putea îngrijora sau ne-am putea mândri. Mulți alții însă sunt pe aceleași cărări chiar dacă nu-i vedem și nu-i cunoaștem. Să nu ne lăsăm afectați nici de popularitate, nici de nepopularitate.

 

  Apelul la autoritate

    Acest argument (ad verecundiam) presupune în mod greșit că există o legătură între adevărul unei afirmații și autoritatea persoanei sau grupului care o face. Dacă cineva este într-o poziție suspusă, este celebru sau realizat, atunci el trebuie să fie o garanție că o anumită concluzie pe care o susține este adevărată.

u  Fariseii le-au răspuns: "Nu cumva ați fost amăgiți și voi? A crezut în el vreunul dintre mai marii noștri sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta care nu știe legea, este blestemată!" - Ioan 7:47-49.

    Ca o regulă generală, nici o propoziție nu este adevărată numai pentru că autorul ei este talentat sau are succes. Chiar și în domeniile în care dispun de experiență sau cunoștințe speciale, experții se pot înșela. Am putea accepta și evalua mărturia lor ca o dovadă inductivă, dar niciodată ca o dovadă directă a adevărului unei concluzii. Personalitatea este irelevantă pentru adevăr.

    Apelul la autoritate nu este potrivit dacă persoana citată nu este calificată în domeniu, dacă experți cunoscuți au altă părere, dacă autoritatea respectivă a vorbit în glumă sau dacă citarea este din auzite.

Autoritatea anonimă.

   Atunci când autoritatea citată este anonimă este imposibil să se confirme dacă este vorba despre un expert. Așa este cazul cu zvonurile. Nu este posibil să aflăm dacă un zvon este adevărat sau nu. Zvonurile false sunt lansate de obicei deliberat cu scopul de a discredita oponentul.

Un membru al guvernului a destăinuit că...

Experții sunt de acord că...

Se spune că...

Se zvonește că primul ministru...

    Pentru că nu cunoaștem sursa informației nu avem nici o cale de a-i evalua veridicitatea.

 

  Atacul la persoană

    Acest "argument" (ad hominem), face apel la lipsa de credibilitate a unui om și este astfel inversul apelului la autoritate. El atacă persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de erudiție, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecventează medii rău famate, etc. Propoziția trebuie respinsă din cauză că este opinia cuiva cu reputație proastă. Dacă respectivul o crede adevărată, atunci ea trebuie să fie falsă.

    Atacul la persoană este folosit frecvent în propaganda politică. Exemplu:

●  X susține că vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice ar trebui să fie 16, nu 18 ani

    Dar toți știm că X:

     -  se îmbracă extravagant și familia lui administrează un bar

     -  are 17 ani și ar vrea să bea legal

     -  crede de asemenea că vârsta legală de votare ar trebui să fie mai mică

     -  nu are pregătire de specialitate în legislație

    Deci vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice trebuie să fie 18, nu 16!

Sau:

●  Tu îmi spui să nu beau, dar acum doi ani ai fost la dezalcoolizare.

    În toate variantele lui, sofismul ad hominem ne cere să adoptăm o poziție față de adevărul unei concluzii pentru simplul motiv că cineva crede contrariul. Dar respectivul poate avea dreptate chiar dacă este dezagreabil, este implicat în chestiune, este inconsecvent în alte lucruri sau are defecte ca toți ceilalți. Din nou personalitatea este irelevantă pentru adevăr. Caracterul sau circumstanțele cuiva n-au nimic de-a face cu adevărul sau falsitatea afirmațiilor lui.

 

  Apelul la ignoranță

    Apelul la ignoranță (argumnetum ad ignoratiam) ne propune să acceptăm adevărul sau falsul unei propoziții pentru că nici un oponent nu a dovedit sau nu poate dovedi contrariul. Este un caz special al falsei dileme deoarece presupune că toate propozițiile trebuie să fie cunoscute fie ca adevărate fie ca false. Exemple:

    ●  Cosmonauții sovietici nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în cosmos.

        Deci Dumnezeu nu există.

Sau:

    ●  Nimeni nu a dovedit concludent că nu există extratereștri.

        Deci extratereștrii există.

   Dar absența dovezilor împotriva unei afirmații nu este suficient pentru ca aceasta să fie adevărată. Ce nu știm poate fi totuși adevărat. Lipsa unei dovezi nu este o dovadă!

 

  Concluzie irelevantă

    Sofismul concluziei irelevante (ignoratio elenchi) încearcă să stabilească adevărul unei propoziții oferind un argument care în realitate sprijină o concluzie complet diferită.

●  Toți copiii trebuie să beneficieze de atenție deosebită din partea părinților lor.

    Părinții care lucrează cu normă întreagă nu pot acorda multă atenție copiilor lor.

    Deci mamele nu ar trebui să lucreze cu normă întreagă.

    Aici premisele ar putea sprijini o concluzie despre părinții care lucrează în general, dar nu asigură adevărul unei concluzii doar despre femei separat de bărbați. Acest "raționament" urmărește să abată auditoriul de la punctul care este cu adevărat în discuție.

 

  Apelul la clemență

    Apelul la clemență sau milă (ad misericordiam) încearcă să câștige acceptarea prin invocarea consecințelor nefaste pe care le va suferi autorul sau alții în caz contrar, consecințe care vor stârni milă. Apelul la clemență se întâlnește în pledoariile avocaților, dar și în alte cazuri, așa cum arată exemplul de mai jos al unui taximetrist surprins în neregulă cu actele de către agentul de circulație:

●  Dacă îmi ridicați permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra

    În acest caz voi pierde locuința și copiii mei vor ajunge în stradă

    Deci trebuie să țineți cont de acest lucru și să nu-mi ridicați permisul

●  Sper că vei accepta proiectul meu. Am lucrat trei luni la el.

    Concluzia trebuie acceptată din cauza stării demne de milă a subiectului. Concluzia este greșită chiar dacă premisele sunt adevărate, astfel că raționamentul este fals. Starea demnă de milă a afirmatorului n-are nimic de-a face cu adevărul concluziei.

    Apelul la consecințe (ad consequentiam) este tratat de unii ca un sofism separat. Exemplu:

●  Evoluția nu poate fi adevărată, pentru că dacă ar fi, atunci n-am fi mai buni decât maimuțele.

●  Trebuie să existe Dumnezeu pentru că altfel viața n-ar avea sens. (Existența lui Dumnezeu nu depinde de percepția noastră asupra sensului vieții)

    Consecințele nu sunt relevante pentru adevărul unei concluzii.

 

 

 

Sofisme de supoziție

 

    Sofismele de supoziție sau supoziție neîntemeiată sunt raționamente greșite la care eroarea rezultă din folosirea unor premise corecte dar insuficiente pentru a susține concluzia sau dintr-o presupunere implicită a unei propoziții al cărei adevăr nu este sigur sau plauzibil. Vom examina câteva sofisme de acest fel, căutând să identificăm supoziția neîntemeiată pe care se bazează.

 

  Falsa dilemă

Acest sofism este cunoscut ca și gândirea în alb și negru. Falsa dilemă folosește următorul mod de a “raționa”:

Fie afirmația X este adevărată, fie afirmația Y este adevărată (când de fapt X și Y ar putea fi amândouă false).

Afirmația Y este falsă.

Deci afirmația X este adevărată.

    Acest raționament este înșelător pentru că dacă amândouă afirmațiile pot fi false, atunci nu poate fi dedus că una este adevărată doar din faptul că cealaltă este falsă. Că așa stau lucrurile se vede din exemplul următor:

Premisă majoră: Fie mișcarea noastră de reformă îndeplinește voia lui Dumnezeu, fie biserica mamă.

Premisă minoră: Este limpede că Biserica mamă nu îndeplinește voia lui Dumnezeu.

Concluzie: Deci mișcarea noastră îndeplinește voia lui Dumnezeu.

    În cazurile în care cele două opțiuni sunt în realitate singurele posibile, acest tip de raționament nu este fals. De exemplu:

Premisă majoră: Cristos a venit sau trebuie să vină.

Premisă minoră: Cristos nu a venit.

Concluzie: Deci Cristos trebuie să vină.

    Bârfa și calomnia, ca și propaganda politică și religioasă, se bazează mult pe falsa dilemă. Adversarii au greșeli, doctrinele lor sunt greșite în unele puncte, deci ale noastre sunt alternativa adevărată. Este un fals intelectual! Nimeni nu este bun numai pentru că altul este rău!

    Falsa dilemă propune un număr limitat de opțiuni (de obicei două), când în realitate există mai multe. Depistarea sofismului constă în identificarea opțiunilor date și demonstrarea (cu exemple) că există și alte opțiuni. Exemplu:

    "Unii susțin că zilele de creație sunt simbolice (ere) așa de parcă Dumnezeu n-ar fi putut crea toate lucrurile în zile de 24 ore". Opțiunile propuse aici sunt:

1. Dumnezeu nu poate crea toate lucrurile în zile de 24 ore (caz în care zilele de creație sunt simbolice).

2. Dumnezeu poate crea toate lucrurile în zile de 24 ore.

    Ce nu se spune este că există și alte opțiuni, cum ar fi: Dumnezeu să fi putut crea toate lucrurile în zile de 24 ore, dar să nu fi făcut astfel.

 

  Generalizarea pripită

    Acest sofism începe cu un caz particular nereprezentativ sau atipic într-un fel oarecare și apoi greșește prin derivarea din el a adevărului unei reguli generale. Uneori poate fi vorba de mai multe cazuri, dar totuși insuficiente pentru a se face o generalizare.

●  Ioan Botezătorul a fost proroc și a purtat o haină din păr de cămilă.

    Deci prorocii poartă haine din păr de cămilă.

●  Hasan, turcul, mi-a furat portofelul.

    Așadar turcii sunt hoți.

●  I-am întrebat pe șase dintre prietenii mei ce părere au despre noile reglementări pentru tineret și ei au fost de acord că sunt bune.

    Noile reglementări sunt deci foarte populare.

    Este evident că un număr insuficient de exemple nu este de ajuns pentru a stabili adevărul unui reguli generale. Întrucât concluzia este greșită (deși premisa este adevărată), raționamentul nu este de încredere.

    Pentru evaluarea sofismului trebuie clarificat dacă numărul de exemple este suficient de mare și reprezentativ pentru clasa la care se aplică generalizarea.

 

  Particularizarea improprie

    Sofismul începe cu afirmarea unui principiu care este adevărat ca o regulă generală, dar apoi greșește prin aplicarea lui la un caz particular care este nereprezentativ sau atipic față de regula generală. Cunoscut și ca accident, acest sofism este inversul generalizării pripite.

●  Femeile câștigă mai puțin decât bărbații pentru același număr de ore

    Moderatoarea de la emisiunea televizată este o femeie

    Deci ea câștigă mai puțin decât bărbații pe care îi are ca invitați

    O premisă universal adevărată ar susține această concluzie, dar ea ar trebui să sune: "Orice femeie câștigă mai puțin decât orice bărbat", ceea ce nu este cazul în realitate. Adevărul unei reguli generale lasă loc la cazuri de excepție fapt care face ca aplicarea ei la oricare dintre acestea să fie o greșeală.

●  Legea interzice șoferilor depășirea vitezei de 50 km/h

    Prietenul tău este mușcat de un șarpe și îl duci la urgențe

    Nu poți însă să conduci cu o viteză mai mare de 50 km/h

    Sofismul poate fi demonstrat arătând că regula propusă în premise nu este universal valabilă și că circumstanțele cazului în discuție nu justifică aplicarea generalizării.

 

  Cauza falsă

    Sofismul presupune prezența sau absența unei legături cauzale între lucruri care par să se afle într-o anumită corelație, condiționare sau ordine temporală (post hoc, ergo propter hoc - după aceasta deci din cauza aceasta).

●  Vineri seara luna a fost plină.

    Sâmbătă m-am trezit mai târziu decât de obicei.

    Deci luna plină m-a făcut să dorm mai mult.

Patronat: Prețurile cresc pentru că cereți salarii mari.

Sindicate: Cerem salarii mari pentru că prețurile cresc.

●  Avem o rată ridicată a șomajului din cauza reducerii cererii de consum. (În realitate ambele ar putea fi cauzate de regresul economic general)

●  În cartierele sărace rata delicvenței este ridicată.

    Deci cauza delicvenței este sărăcia.

●  Cauza lipsei de interes școlar sunt notele rele (când de fapt notele rele sunt rezultatul lipsei de interes).

    În general cazurile acestui raționament greșit sunt următoarele:

A precede pe B, deci este cauza lui B

A este cauza lui B și C, deci B este cauza lui C

A fiind cauza lui B, B nu poate fi cauza lui A

A este condiția pentru B, deci este cauza lui B

A este efectul lui B, deci este cauza lui B

    Identificarea acestui sofism se face arătând că legătura între lucruri (sau evenimente) este pur întâmplătoare. "Efectul" ar fi putut apărea și în absența "cauzei" sau ar putea fi determinat de o cauză străină de cea sugerată.

 

  Argumentarea circulară

    Acest sofism (petitio principii) presupune o apelare la concluzie încă de la început, o întoarcere la începutul argumentării prin folosirea concluziei ca premisă, adică ceva este adevărat pentru că este adevărat. Este un fals logic greu de depistat și este acceptat pentru că de obicei ceea ce este considerat adevărat este și o prejudecată. Poate fi întâlnit sub mai multe forme:

Expresii circulare

    Biblia este inspirată fiind Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia este inspirată pentru că inspirată).

    Marfa nu e de calitate fiind indigenă (Nu e bună pentru că nu e bună).

Raționamente circulare

     A este un profet adevărat.

     A certifică ca profet că B este un profet adevărat.

     B certifică ca profet că A este un profet adevărat.

     Deci A este un profet adevărat.

Afirmația repetată

    Impunerea unei idei prin repetare persuasivă. Unele "demonstrații" doctrinare apelează la acest sofism când dovezile biblice sunt insuficiente. Se scriu articole lungi pe baza a texte puține sau se consumă jumătate din spațiu cu expunerea tezelor fără dovezi pentru ca în partea a doua să se repete ideile însoțite de dovezi. Impresia este de "dublare" a dovezilor.

 

  Întrebarea complexă

    Sofismul întrebării complexe constă în tratarea ca o singură propoziție a două afirmații fără legătură între ele. Se așteaptă să fie acceptate sau respinse împreună, deși în realitate una este acceptabilă și cealaltă nu. Adevărul concluziei este inclus implicit în premise.

Ai încercat să nu te mai uiți așa de mult la televizor?

Dacă da, atunci trebuie să admiți că te uiți prea mult televizor.

Dacă nu, atunci înseamnă că încă te uiți prea mult la televizor.

    Întrebarea a fost de fapt dublă: (1) Te uiți mult la televizor? și (2) Ai încercat să te oprești? Într-un format chiar mai subtil, acest sofism implică aceeași dificultate ca și argumentarea circulară. Nu am accepta prima premisă dacă n-am accepta mai întâi adevărul concluziei. Este o metodă cu rezultate în anchetarea infractorilor. "Ce ai făcut cu banii pe care i-ai furat?" Se așteaptă un răspuns inclusiv la întrebarea "Ai furat?" Deconspirarea acestui sofism se face prin identificarea propozițiilor nelegitim unite prin "și" și prin precizarea că acceptarea uneia nu înseamnă și acceptarea celeilalte.

 

 

Sofisme de limbaj

 

    Pe lângă sofismele de relevanță și supoziție neîntemeiată există și sofismele de limbaj ambiguu. Cuvintele și propozițiile pot avea mai multe sensuri. Relațiile deductive ale unei argumentări vor fi sigure dacă cuvintele își vor păstra același sens până la concluzie. Sofismele de limbaj ambiguu implică confuzia între două sau mai multe sensuri.

 

  Echivocația

    Sofismul echivocației este o ambiguitate de limbaj obținută prin folosirea unui cuvânt cu două sau mai multe înțelesuri în cadrul aceleiași argumentări. De exemplu:

        Creștinii contemporani folosesc computere.

        Petru și Pavel au fost contemporani.

        Deci ei au folosit computere.

    Cuvântul 'contemporan' este folosit cu două sensuri, iar schimbarea de la un sens la altul se face la mijlocul argumentării. Mai întâi el înseamnă "care trăiesc în timpul nostru", apoi  "care trăiesc în același timp". Echivocația este "arta" de a schimba regulile în timpul jocului. Chiar și o schimbare minoră poate duce la concluzii greșite și astfel la invalidarea argumentării.

     La conciliul de la Calcedon din 451 e.n., s-a stabilit doctrina celor “două naturi” ale lui Cristos. Doctrina afirmă că el a fost “om adevărat și Dumnezeu adevărat”. Dar pentru a se ajunge la această  formulare, s-au echivocat ambii termeni, "om" și "Dumnezeu”. Pentru a vedea sofismul din formularea calcedoniană, să examinăm argumentarea în format silogistic:

Premisă majoră:  Isus Cristos este Dumnezeu.

Premisă minoră: Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacov 1:13).

Concluzie:  Isus Cristos a fost ispitit în toate (Evrei 4:15).

    Se vede că raționamentul este greșit. Concluzia logică care se desprinde din premise este că Isus Cristos nu poate fi ispitit. Dar această concluzie creează o dilemă biblică, pentru că contrazice Evrei 4:15 care spune că Isus Cristos a fost ispitit în toate. Sofismul prezent aici este echivocația termenului “Dumnezeu” așa cum se vede mai jos:

Premisă majoră: Isus Cristos este Dumnezeu [pentru că a păstrat natura divină].

Premisă minoră: Dumnezeu [Tatăl] nu poate fi ispitit (Iacov 1:13).

Concluzie:  Isus Cristos nu a fost ispitit în natura lui divină, ci în natura umană (Evrei 4:15).

    În premisa majoră, “Dumnezeu” este folosit în sensul de divin sau care posedă atributele lui Dumnezeu, pe când în premisa minoră, “Dumnezeu” se referă la Creator și Tatăl lui Isus Cristos. Acest argument "ortodox" standard echivochează și termenul “om”.  Isus Cristos nu este un om adevărat în această argumentare, pentru că un om nu are și o "natură divină”. Astfel expandarea semnificației cuvântului “om” pentru a include o persoană care are atât esență umană cât și divină este posibilă numai prin echivocația termenului “om”.

    În echivocarea termenilor “om” și “Dumnezeu”, s-a creat o categorie separată de ființe pentru Isus Cristos, diferită de semnificația biblică și lingvistică a termenilor. Ceea ce se afirmă despre Isus nu se poate afirma nici despre Adam, nici despre Dumnezeu. 100% om și 100% Dumnezeu este 200% echivocație sau fals logic.

 

  Amfibolia

    Amfibolia apare atunci când construcția gramaticală a unei propoziții creează ambiguitate chiar dacă toți termenii ei sunt univoci. Exemplu:

    Toți îți vor binele. Nu-i lăsa să ți-l ia!

 

  Accentul

    Acest sofism se referă la ambiguitatea creată de accentuarea greșită a cuvintelor în propoziție. Pentru a interpreta logic un text scris trebuie luat în considerare sensul original care a fost în intenția autorului. O formă des întâlnită a acestui sofism este alterarea punctuației. Faptul este deosebit de semnificativ în cercetarea biblică pentru că textul original al Scripturii nu conține semne de punctuație.

    De exemplu, sensul cuvintelor lui Isus din Luca 23:43 depinde de locul de plasare a virgulei:

Nepunctat:  Adevărat îți spun astăzi vei fi cu mine în Rai.

Varianta I:  Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu mine în Rai.

Varianta II: Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu mine în Rai.

    Numai contextul ar putea ajuta la determinarea sensului la care s-a gândit Isus. În prima variantă cuvântul "astăzi" este accentuat prin plasarea lui la începutul unei propoziții noi.

 

  Compoziția

    Sofismul compoziției implică aplicarea unei însușiri prezentă la fiecare element al unei clase (sau parte a unui întreg mai mare) la întreaga clasă (sau întreg).

●  Fiecare carte a Bibliei este scrisă tematic.

    Deci și Biblia în ansamblu este tematică.

    Nu neapărat. Chiar dacă premisa este adevărată pentru fiecare element al clasei, clasa ar putea să nu aibă aceeași însușire. Compoziția diferă de generalizarea pripită (din câteva cazuri particulare nereprezentative), așa cum arată exemplele:

●  Geneza este realizată tematic.

    Deci și Biblia este tematică.

●  Prăjiturile de deasupra arată bine.

    Deci toate prăjiturile din cutie sunt bune.

 

  Diviziunea

    Sofismul diviziunii constă în aplicarea unei însușiri a clasei la fiecare element al ei.

●  Echipa de fotbal este performantă.

    Deci și portarul este performant.

    Deși premisa este adevărată pentru clasă ca întreg, ea nu este în mod necesar adevărată pentru fiecare element în parte. Diviziunea trebuie distinsă de particularizarea improprie care aplică în mod greșit o regulă generală la un caz particular atipic.

●  Lupii albi trăiesc în libertate.

    Lupii de la zoo sunt lupi albi.

    Deci lupii de la zoo trăiesc în libertate.

   Sau:

●  Tigrii asiatici sunt pe cale de dispariție.

    Tigrii de la circ sunt tigri asiatici.

    Deci tigrii de la circ sunt pe cale de dispariție.

Deși regula este adevărată pentru specie ca întreg, ea nu poate fi particularizată pentru cazuri atipice.

 

 

Evitarea sofismelor

 

    Sofismele pot afecta serios capacitatea noastră de a stabili adevărul. Fie că sunt comise din greșeală în cursul procesului de gândire, fie că sunt folosite deliberat în efortul de a-i manipula pe alții, nici unul dintre ele nu oferă motive legitime pentru adevărul concluziei lor. Cunoscând ce sunt sofismele suntem protejați în ambele cazuri. Dacă putem identifica câteva din cele mai obișnuite raționamente incorecte probabilitatea să le folosim noi înșine sau să fim înșelați de alții este mai mică. Mintea logică trebuie să poată distinge între sofisme persuasive și raționamente convingătoare.

 

    Lista sofismelor este departe de a fi încheiată. Iată încă câteva:

 

Panta alunecoasă

    Pentru a demonstra că o propoziție este inacceptabilă, se arată că ea poate determina o avalanșă de evenimente inacceptabile. Exemple:

●  Dacă aprobăm legea împotriva armelor complet automatizate, nu va trece mult și vom aproba legi împotriva tuturor armelor. Apoi vom începe să restrângem și alte drepturi, iar în cele din urmă vom sfârși trăind într-un stat comunist! Prin urmare n-ar trebui să interzicem armele complet automatizate.

●  N-ar trebui să joci. Odată ce începi îți va fi greu să te mai oprești. Curând îți vei cheltui toți banii pe jocuri de noroc și apoi vei recurge la crimă pentru ați suplimenta câștigul.

●  Dacă fac o excepție pentru tine, atunci va trebui să o fac pentru toți.

    Sofismul pantei alunecoase folosește nelegitim condiționarea "dacă-atunci". Pentru a-l identifica trebuie să comparăm propoziția combătută cu ultimul și cel mai grav eveniment inacceptabil din seria invocată pentru a evidenția că acesta nu este neapărat o consecință a propoziției.

 

Limbajul prejudecat

    Sofismul folosește termeni care stârnesc orgolii și prejudecăți, de exemplu măgulind sau subminând credibilitatea altora. Exemple:

●  Orice persoană rezonabilă va fi de acord că...

●  Numai un naiv ar susține că...

●  Creștinătatea pretinde că slujește lui Dumnezeu (aici folosirea lui "pretinde" sugerează falsul).

●  Liderii cultului susțin că... ("Liderii" este folosit depreciativ)

    Pentru dovedirea sofismului trebuie identificați termenii care induc prejudecăți (ex. "rezonabil", "naiv") și trebuie arătat că dezacordul față de concluzie nu-l face pe nimeni "nerezonabil" sau "naiv".

 

Falsa analogie

    Sofismul face o analogie între două obiecte (sau evenimente). Apoi argumentează că deoarece primul are o proprietate P, trebuie s-o aibă și cel de-al doilea. Dar analogia eșuează dacă cele două obiecte sunt diferite prin chiar proprietatea P.

●  În sprijinul doctrinei Trinității se aduce uneori ca dovadă faptul că apa poate exista simultan în trei stări de agregare: lichidă, solidă și gazoasă. Dacă Trinitatea ar fi adevărată, stările în care poate "coexista" apa sau o altă substanță n-ar fi decât o ilustrare. În nici un caz o dovadă obținută prin analogie.

 

sus