“Sclavul fidel şi prevăzător”

(Matei 24:45-47)

    De-a lungul secolelor au existat persoane sau grupuri de persoane care au ridicat pretenţia de a fi „sclavul fidel şi prevăzător” din ilustraţia lui Isus de la Matei 24:45-51. La întoarcerea lui, Stăpânul din ilustraţie urma să-l numească pe acest sclav responsabil peste toate bunurile lui.

    Această poziţie de mare autoritate este reclamată astăzi de numeroşi pretendenţi. Unele biserici se consideră organizaţia exclusivă a lui Dumnezeu care îndeplineşte acest rol. Întrebările care se ridică sunt evident numeroase: S-a întors deja Stăpânul? Poate fi identificat astăzi sclavul fidel şi eventual sclavul rău? Sunt aceşti sclavi persoane individuale sau organizaţii? Este corect ca o persoană sau un grup de persoane, în speţă o organizaţie, să se autoidentifice cu un personaj presupus profetic aşa cum este sclavul fidel şi prevăzător din ilustraţia lui Isus? Are Dumnezeu persoane alese sau o organizaţie şi le foloseşte ca un instrument sau o modalitate de a trata cu oamenii?

    Întrebat în legătură cu prezenţa lui viitoare, Isus a menţionat, printre alte indicii, ilustraţia cunoscută a „sclavului fidel şi prevăzător”. Nimeni nu cunoaşte ziua şi ceasul venirii lui Fiului Omului (Mat. 24:30, 36). Odată prezent însă, el va pronunţa două judecaţi în această ordine:

    1. asupra celor din casa lui (24:37-25:30) şi

    2. asupra popoarelor (25:31-46).

Ilustraţia despre sclavul fidel şi prevăzător (24:45-51) se referă la prima judecată:

   „Care este deci sclavul fidel şi prevăzător pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp. Ferice de sclavul acela pe care stăpânul său la venirea sa îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă acel sclav rău zice în inima lui: ‘Stăpânul meu întârzie să vină’ şi va începe să bată pe cei care sunt sclavi împreună cu el şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două şi îi va da partea împreună cu făţarnicii: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (NW) [1]

Scopul ilustraţiei

    Ilustraţia are ca temă vigilenţa şi se adresează tuturor creştinilor aşa cum se vede din cuvintele care o preced: „De aceea şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (24:44).[2] Ilustraţia a fost dată în cadrul răspunsului complex la întrebarea „Care va fi semnul prezenţei tale şi al încheierii sistemului de lucruri?”. Astfel ea este o parte a ‘semnului’ şi descrie două tendinţe ce vor putea fi observate în lumea creştină chiar înainte de venirea lui Cristos.

Identitatea sclavului

1. Derivând din tema generală a ilustraţiei:

    Formularea generică („Cine este deci sclavul…Ferice de [el]…”[3]) stabileşte o oportunitate pentru fiecare creştin, dar şi o provocare, să acţioneze fidel şi prevăzător referitor la modul în care aşteaptă revenirea Stăpânului.

2. Derivând din detaliile ilustraţiei:

    Un sclav este pus peste ceilalţi slujitori din casă să le distribuie hrana la timp.[4] O situaţie ce se regăseşte în organizarea congregaţiei creştine. Fiecare creştin este un administrator pus în slujba celorlalţi şi are sarcina să împartă hrană spirituală (1 Pet. 4:10, 11). Separarea între ‘sclavul pus’ şi 'ceata slugilor’ este dificilă în afara ilustraţiei, deoarece nu se precizează rolul celui de-al doilea grup (ce ar trebui să facă pentru a se achita de responsabilităţi).[5] Nu era prevăzut nici un aranjament în biserică care să împartă creştinii în clerici şi laici.

Istoric

    Persoane individuale ca şi grupuri de persoane au îndeplinit cu fidelitate rolul sclavului începând din secolul I la diferite nivele de autoritate în congregaţia creştină. În timp s-a ridicat însă o elită cu atribute rezervate.[6] Creştinismul s-a dezbinat şi s-a ramificat în cursul secolelor datorită neînţelegerilor interne şi au apărut „sclavi” rivali care au ridicat şi ridică pretenţia că îndeplinesc acest rol, unii chiar într-un mod exclusiv.[7] Isus a vorbit şi despre un sclav rău. Pretenţia de autenticitate va putea fi confirmată însă doar la întoarcerea „stăpânului”.

   „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Cristos şi ca nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios…De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întune-ricului şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4:1-5).

Identificări greşite

     Identificarea sclavului cu o singură persoană sau cu biserica creştină ca şi clasă ridică unele probleme de aplicare.

    1. Cazul unei persoane singulare în rolul sclavului este invalidat de timpul lung care s-a scurs de la ‘plecarea’ lui Isus până astăzi - mai lung decât viaţa unui om. 

    2. Cazul unei clase numite în secolul I, de exemplu o elită clericală sau biserica în ansamblu, este invalidat de context. În Matei 24 şi 25 se arată că la venirea lui Isus vor exista două clase sau grupe de creştini: una vigilentă şi fidelă, şi una nu. Dar în ilustraţie cei doi sclavi nu pot exista simultan [cel puţin nu ca şi sclavi numiţi de stăpân în casa lui]. Sclavul numit este unul şi el se poate dovedi fidel sau nu.

Creştini ‘fideli şi prevăzători’ şi creştini ‘răi’

    Sclavul nu poate reprezenta o clasă cu caracteristici predefinite care trec automat asupra membrilor ei, de exemplu fidelitatea. Ci invers. Orice grup, ca şi biserica în ansamblu, depinde în orice moment de elementele instabile care o compun: creştinii, care se dovedesc fideli sau infideli.[8] În loc să numească o clasă neschimbătoare prin câţiva reprezentanţi ai ei, Isus îl ‚pune’ pe fiecare creştin în parte ca slujitor cu responsabilităţi în „casa lui Dumnezeu” când acesta se botează (1 Tim. 3:15). Fidelitatea este cerută fiecărui creştin până la venirea lui Isus sau până la moartea individuală a fiecăruia (Apoc. 2:10), şi ea va fi evaluată tot individual atât pentru cei care au murit cât şi pentru cei în viaţă la întoarcerea lui (Apoc. 22:12). Când sclavul fidel este răsplătit şi ‘pus peste toate averile’, sensul este acelaşi: fiecare individual, nu o clasă milenară prin ultimii ei reprezentanţi. Altfel, dacă ultimii membri ar fi infideli, oricât de puţini ar fi aceştia, Isus ar trebui să judece întreaga clasă ca infidelă şi fiecare membru individual şi-ar pierde răsplata![9]

Timpul împlinirii

    Sclavul fidel este găsit de Isus la venirea lui „făcând aşa”, adică dând hrana la timp corpului de slujitori din casă. Sclavul rău este surprins de sosirea lui Isus, „în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie”, acţionând infidel. Aceasta înseamnă că ilustraţia se împlineşte pentru "ambii" sclavi pe parcursul necazului celui mare care este descris în Matei 24 ca precedând venirea lui Cristos. Referirea principală este, aşa cum am văzut, la persoane şi grupuri care îşi asumă rolul sclavului fidel de-a lungul timpului pe măsură ce se botează, tocmai pentru că este nevoie, pentru că alţii care făceau acest lucru adorm în moarte ori se dovedesc infideli.[10] Desigur şi cei infideli pot susţine că îndeplinesc rolul sclavului numit. Ei ar putea fi priviţi ca un întreg grup organizat. În aceste condiţii este oare posibilă recunoaşterea sclavului bun sau autentic înainte de judecata pronunţată de Isus? Cu greu! Totuşi caracteristicile celor doi sclavi au putut fi sesizate în lumea creştină de ochii cu acuitate spirituală încă din primele secole, poate chiar de la scurt timp după ‘plecarea’ Stăpânului (comp. Apoc 2:18-20). În timpul necazului celui mare însă fidelitatea şi infidelitatea vor marca atât de pregnant acţiunile creştinilor încât cei doi „sclavi” vor putea fi identificaţi cu uşurinţă ca două grupe de creştini în opoziţie flagrantă şi vor fi astfel chiar un ‘semn’ pentru iminenţa venirii lui Isus.

De ce „fidel şi prevăzător”?

   Fidelitatea sclavului este faţă de stăpânul său. Este calitatea iniţială pentru care a fost ales. Ea se poate dovedi autentică sau o mască afişată cu ipocrizie. În cazul bun, sclavul nu profită de timpul lung [datorită întârzierii] în care nu este controlat, pentru a-şi impune cu violenţă autoritatea asupra celorlalţi sclavi şi a risipi mijloacele stăpânului în interes propriu. El este atent să distribuie hrana „la timp”, ceea ce implică conştiinciozitate şi sacrificiu. Prevederea îl face să se gândească la viitor spre binele lui şi a celor pe care îi slujeşte.[11] El ştie că ‘ziua şi ora întoarcerii stăpânului sunt necunoscute’, astfel că nu speculează pe această temă „în inima lui”. Sclavul rău cade însă în cursă. El ajunge la concluzia că stăpânul „întârzie” un timp. Aceasta îi dă posibilitatea să-şi facă de cap, urmând să muşamalizeze lucrurile în ultimul moment.[12] El nu numai că se demască a fi infidel şi ipocrit, dar arată în primul rând că îi lipseşte prevederea. Din cauza atracţiei puterii şi a intoxicării cu alcool, nu se poate redresa la timp şi astfel nu este găsit „făcând aşa” cu privire la sarcina primită de a distribui hrana.

Cine este 'bătut' şi cum?

    Cel ce bate este sclavul rău. Pentru că în ilustraţie nu există simultan doi sclavi în casă, nu sclavul bun este cel bătut de sclavul rău. Ci restul sclavilor din casa stăpânului, aflaţi sub autoritatea lui, probabil înfometaţi, exasperaţi, care-şi cer drepturile. Aici ne putem gândi la bisericile abuzive. Datorită diferenţei de autoritate ‘bătaia’ trebuie să fi avut o formă legală. Aceşti sclavi sunt într-o situaţie precară, datorită conflictului de loialitate. Ei trebuie pe de o parte să se supună sclavului numit, să suporte tratamentul oficial punitiv şi să consume ce primesc şi când primesc ca hrană în timp ce aşteaptă întoarcerea stăpânului. Pe de altă parte ei văd că sclavul rău trădează interesele stăpânului faţă de care ei se simt loiali în primul rând. Orice tentativă de a corecta situaţia ca şi orice neconformare ar putea fi pedepsită aspru, după regulile oficiale de pedepsire a sclavilor.]13] Deşi nu în acest fel a înţeles stăpânul autoritatea încredinţată de el (comp. 1 Pet. 5:1-3), sclavul rău susţine că în absenţa stăpânului el are legalitate şi control absolut. Hrana este în mâna lui şi el o exploatează ca pe un merit al lui care îi consolidează autoritatea.

    Isus a spus că nimeni dintre fraţi nu poate să-şi atribuie titlul de învăţător, fără riscul de a se substitui lui (Mat. 23:8; Ioan 13:13). În termenii ilustraţiei, „ceata slugilor” este formată din „sclavi împreună cu el”. Nu există nici o diferenţă de rang. Stăpânul putea da oricărui sclav presupus anterior ca fidel atribuţia temporară de a distribui din magazie hrana la timp (Luca 11:52).[14] Deci oricine - persoane sau grupuri - care se autoidentifică cu sclavul din ilustraţie în contrast permanent cu o ‘ceată a slugilor’ face o asemenea substituire, în fapt un abuz de autoritate.[15]

‘Pedeapsa’

    Drept pedeapsă stăpânul „îl va tăia în două şi îi va da partea împreună cu făţarnicii: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Tăierea, evident, nu este literală, deoarece sclavul supravieţuieşte acestui tratament pentru a primi ‘partea’ sau pedeapsa pe care o primesc ipocriţii. „Tăierea în două” ar putea reprezenta în acest caz demascarea până în cel mai ascuns detaliu a vieţii duble, ipocrite şi astfel demolarea ruşinoasă a autorităţii pe care şi-a construit-o peste ceilalţi.]6] Mai târziu, spre ‘plânsul şi scrâşnirea lui din dinţi’, probabil de ciudă ori invidie referitor la lucrurile pierdute şi trecute în responsabilitatea altcuiva, va suporta pedeapsa ipocriţilor, adică va fi pedepsit în grup cu cei vinovaţi de duplicitate sau trădare.[17] Creştinii care se vor identifica cu sclavul rău vor fi judecaţi în judecata a doua, a popoarelor, la tăiere literală de la viaţă (Mat. 25:31-46).[18]